camasa fericirii

Se spune cã de mult trãia un prinţ nespus de melancolic. El era mereu trist şi mâhnit, iar chipul sãu veşnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscritã tamas înseamnã întunecat).
Cu toţii erau nespus de îngrijoraţi şi au chemat înţelepţi, astrologi, doctori, magi vestiţi, pentru a afla, cum sã-l tãmãduiascã pe prinţ.
Un înţelept le-a spus:
–Prinţul s-ar vindeca, dacã ar îmbrãca cãmaşa unui om fericit!
Prinţul s-a înveselit pentru o clipã şi degrabã a trimis ştafete în toatã împãrãţia, pentru a gãsi un om fericit, cãruia, cu mult aur, sã-i cumpere cãmaşa.

Trimişii împãrãteşti au colindat întreaga împãrãţie, dar n-au gãsit decât oameni bombãnitori, grãbiţi, cârtitori, trişti, cu chipuri întunecate, nefericiţi, bolnavi, amãrâţi, nenorociţi. Nu gãseau nici mãcar un om fericit. Prinţul Tamas aştepta dar, solii sãi întârziau, nu se mai întorceau…

Unul din trimişi a ajuns în cel mai îndepãrtat colţ al împãrãţiei şi a gãsit un om foarte vesel. El trebãluia cântând, muncea vesel, pãrea fericit. Trimisul, de teamã sã nu greşeascã, s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartã cu familia lui. Îşi rãsfãţa soţia, o alinta, îi vorbea frumos şi drãgãstos, deşi arãtau a fi de mult timp cãsãtoriţi. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja şi se juca cu ei zilnic. Acesta era omul cãutat. Pãrea sã cunoascã secretul fericirii şi desigur avea cãmaşa fericirii! Nu rãmânea decãt sã ia cãmaşa fericirii.

S-a repezit la acel om şi ajutat de soldaţi i-a smuls de pe umeri haina veche, decoloratã, cârpitã şi rãscârpitã. Dar omul n-avea cãmaşã pe sub hainã.
Omul fericit era aşa de sãrac încât nu avea nici mãcar cãmaşã…