- Ce poveste e asta, mãmico? Şi eu te iubesc mult… Toţi copiii îşi iubesc mãmicile.
- „Un copil care îşi iubea foarte mult tãticul…”
- Haide, mami, spune-mi o poveste, nu te juca. Dacã te joci, o sã-mi fugã de tot somnul…
- Dar asta fac, lasã-mã sã povestesc.
- Bine, te las.
-,,…Şi copilul acesta îşi iubea foarte foarte mult bunicii”.
- Aşa cum îi iubesc eu?
- Şi mai mult… „Atât de mult încât, atunci când bunicul lui a cãzut bolnav la pat, copilul nu a mai avut linişte. Se frãmânta, se tot frãmânta, plângea tot timpul, neştiind cum sã îşi ajute bunicul…
Şi, odatã, când era singur cu bunicul, pentru cã toţi ai casei erau la câmp, la strânsul recoltei, a vãzut cum lacrimi de durere curgeau din ochii bunicului.
- De ce plângi, bunicuţule? l-a întrebat copilul.
Bunicul nu i-a rãspuns. A început sã plângã şi mai tare.
- De ce plângi? Te simţi rãu? Te doare tare?
Bunicul a dat din cap, aprobator.
- Cu ce sã te ajut?
- Nu ai cu ce, spuse bunicul.
Copilul se gândi cum ar putea sã îl ajute.
- Uite, pânã vin mama şi tata, o sã stau aici, lângã tine. Nu te las singur. O sã îţi spun poveşti, cum îmi spui tu mie când sunt bolnav.
Şi copilul încercã sã spunã o poveste. Dar era prea trist ca sã spunã poveşti pe care le auzise tot de la bunicul lui.
- Iartã-mã, bunicule, nu ţi-o spun pe asta, cã o ştii. O sã îţi spun alta.
Şi povestea începu…”
- Ce poveste i-a zis, mãmico?
- Nu ştiu. Dar povestea era atât de frumoasã, încât bunicului i-au trecut durerile ascultând-o. În ziua urmãtoare, bunicul s-a simţit rãu din nou. Dar nepotul a început o altã poveste, iar povestea era ca un leac care alunga durerea. Din mintea copilului ieşeau poveşti frumoase, care nu semãnau cu alte poveşti. Erau poveşti pentru oameni mari… Dupã ce au vãzut cât de mult îl ajutau pe bunic poveştile copilului, au încercat sã vadã dacã leacul e bun şi pentru alţi bolnavi. L-au dus pe copil la alţi bolnavi şi pe unii poveştile îi vindecau, altora le alinau durerile, iar asupra unora nu aveau nicio putere.
Într-o zi, prin satul acela au trecut patru hoţi. Auzind despre copil, s-au gândit cã ar putea sã scoatã mulţi bani de pe urma lui. Aşa cã, într-o dupã-masã, au reuşit sã punã mâna pe copil şi au fugit cu el departe, departe.
Dupã câteva sãptãmini de mers, pe drum, unul din hoţi s-a îmbolnãvit şi l-au pus pe copil sã îi spunã o poveste. Copilul, mai de fricã, mai din milã, s-a apucat sã povesteascã. Dar durerea bolnavului nu s-a micşorat. Chiar şi ceilalţi au început sã se simtã rãu şi i-au cerut copilului sã tacã. În ziua care a urmat, au mai încercat o datã. Dar iarãşi s-au simţit rãu şi ceilalţi, aşa cã nu l-au mai lãsat pe copil sã vorbeascã. Le era din ce în ce mai rãu şi s-au gândit cã poate sunt pedepsiţi de Dumnezeu pentru fapta lor. Dar lãcomia era prea mare, aşa cã nu au vrut sã facã ce trebuia. Au încercat atunci sã facã bani de pe urma copilului. L-au pus sã spunã poveşti, dar poveştile nu ajutau pe nimeni. Bolnavii rãmâneau la fel de bolnavi. De vinã era copilul – inima lui era frãmântatã de dorinţa de a-şi vedea pãrinţii şi bunicii.
Într-o zi, supãraţi şi plictisiţi, hoţii s-au hotãrât sã îl pãrãseascã pe copil în pãdure. Le era fricã sã îl omoare cu mâinile lor, ca nu cumva sã se îmbolnãveascã. Copilul nu a stat singur multã vreme, pentru cã pãdurarul l-a gãsit şi l-a dus la casa sa. Numai cã nu vorbeau aceeaşi limbã… A trecut multã vreme pânã ce copilul a învãţat limba pãdurarului. Pânã sã o înveţe, a uitat propria limbã. Pentru cã acolo, în pãdure, nu era decât el cu pãdurarul şi nu mai avea cu cine sã mai vorbeascã. A uitat şi numele satului sãu, aşa cã nu ştia în ce direcţie ar fi trebuit sã o apuce ca sã îşi regãseascã familia.
A stat lângã pãdurar câţiva ani, dar pânã la urmã iubirea de pãrinţi l-a biruit. Aşa cã a plecat la întâmplare, hotãrât sã colinde lumea întreagã pânã îi va gãsi. Şi a plecat. A mers din sat în sat, cumpãrându-şi mâncare cu banii pe care îi primise de la pãdurar. Era din ce în ce mai trist, se gândea cã merge într-o direcţie greşitã, dar era hotãrât sã meargã pânã la sfârşitul vieţii sale.
Odatã a mers câteva zile fãrã sã afle nici un sat în drum. Îi era foarte foame, dar nu avea ce face. În faţa sa era un drum greu – avea de strãbãtut nişte munţi înalţi – şi i s-a fãcut rãu. Tremura de frig, dar voia sã continue drumul. Munţii îi aminteau de copilãria sa. „Munţi sunt în toatã lumea – se gândea –, dar dacã dupã munţii aceştia îmi voi gãsi pãrinţii? Bunicii au murit deja, poate. Dar mãcar pe pãrinţi sã îi gãsesc.” Şi a plecat la drum. Fiind searã, nu şi-a dat seama cã, la o rãspântie, a luat-o înspre munte în loc sã o ia spre satul care era aproape. A mers ce a mers, dar nu dupã multã vreme a cãzut la pãmânt. A zãcut acolo pânã seara. L-au gãsit a doua zi nişte oameni care mergeau sã taie de lemne. L-au pus în cãruţã şi l-au adus în sat. Dupã ce l-au aşezat într-un pat, gazdele l-au lãsat singur în camerã. Au spus cã pleacã dupã doctor. Şi, dupã o vreme, în camera lui… a intrat un copil. Copilul a intrat, cu sfialã, s-a aşezat într-un colţ şi a început sã spunã o poveste.
Cãlãtorul se simţea prea bolnav ca sã aibã stare de poveşti. La început, nici nu era atent la cuvintele copilului. Dar, încet-încet, a început sã plângã. Se simţea la fel de rãu, dar plângea din ce în ce mai tare… Copilul vorbea o limbã pe care el o uitase de mult, din copilãrie. Abia înţelegea povestea.
Copilul a terminat povestea şi s-a ridicat, sfios, pregãtindu-se sã plece, în timp ce gazdele intrau în camerã. Vãzându-i ochii în lacrimi, l-au întrebat dacã se simţea mai bine.
- Da, mã simt mai bine. Dar nu am putut asculta povestea cu atenţie. Pentru cã… pentru cã o ştiu. Am spus-o şi eu, când eram mic, bunicului meu. Vorbea greu, cu mari eforturi, dar bucuros cã auzea din nou limba copilãriei sale…
- E o poveste de peste munţi, din satul poveştilor pentru oamenii mari, îi spuserã gazdele. Puţini din copiii noştri au ajuns pânã acolo. Dar unii au învãţat poveşti foarte frumoase, poveşti care vindecã bolnavii, spuse stãpânul casei.
- Dar nu toţi copiii pot spune poveştile astea, doar copiii care îşi iubesc mult pãrinţii. Puterea poveştii nu stã în poveste, ci în cel care o spune, zise femeia lui. De fapt, dacã ştiţi povestea, înseamnã cã aţi trecut şi dumneavoastrã pe acolo…
Bolnavul se simţea mai bine.
- Vreau sã plec acum, nu mai pot sta, spuse.
- Acum? Nu, mai stai în pat, sã te refaci. Dar poţi pleca mâine dimineaţã, cum rãsare soarele.
Cãlãtorul nu putu sã închidã un ochi toatã noaptea, de emoţie. Ştia cã e aproape de casã, de pãrinţi… Dimineaţa devreme a pornit la drum. A mers pânã la trecãtoare, a traversat munţii şi a ajuns în satul sãu seara târziu. Satul era mai mare, cu multe case noi. Dar nu i-a fost greu sã dea de casa pãrinţilor. A bãtut la poartã. I-a deschis fratele sãu mai mare, care nu l-a recunoscut. A crezut cã e doar un cãlãtor, aşa cã l-a poftit într-o camerã şi i-a adus de mâncare.
- Pãrinţii tãi ce fac, unde sunt?
- Tatãl meu e bolnav şi mama stã lângã el sã îl îngrijeascã. E bolnav de supãrare… Îi e dor de fratele meu mai mic. Am avut un frate care a dispãrut într-o zi de acasã. Unii ziceau cã poate s-a înecat, alţii cã poate a plecat pe munte şi s-a rãtãcit. Alţii spuneau cã l-ar fi luat nişte cãlãtori cu ei. Dar de ce sã fi plecat de acasã? Nu avea nici un motiv. Mai ales cã îi iubea foarte mult pe pãrinţi…
- Am auzit cã în satul ãsta sunt copii care ştiu poveşti frumoase, care alungã bolile.
- Da, sunt, dar tatãl meu are trupul sãnãtos, doar sufletul e trist, spuse fratele cel mare.
- Dacã mã laşi, o sã îi spun şi eu o poveste. O poveste pe care copiii din sat nu o ştiu. O poveste care o sã îl ajute…
- Mã duc sã îl întreb dacã vrea sã te asculte, zise fratele. Nu ştiu însã dacã îl vei putea ajuta cu ceva, cã nici alte poveşti nu l-au ajutat.
- Lasã-mã sã încerc, spuse cãlãtorul.
Intrarã în camera bolnavului.
- Vã rog sã mã iertaţi, dar vreau sã vã spun şi eu o poveste. Povestea mea.
- Spune, spuse bolnavul, vreau sã te ascult.
Cãlãtorul îşi dãdu seama cã tatãl sãu era prea trist ca sã aibã stare de poveşti, dar avea totuşi puterea de a-l asculta pe musafir, pentru cã voia sã fie o gazdã binevoitoare.
„A fost odatã, acum vreo cincizeci de ani, un copil care îşi iubea mult pãrinţii şi bunicii”.
- Ce poveste e asta? întrebã fratele cel mare.
- Lasã-l sã povesteascã, spuse bolnavul, cãruia chipul cãlãtorului i se pãrea cunoscut şi nu îşi aducea aminte unde îl mai vãzuse.
„A fost odatã un copil care îşi iubea mult pãrinţii. Şi bunicii. Atât de mult, încât odatã, când bunicul lui era bolnav, s-a apucat sã îi spunã o poveste pentru a-i alina durerea. Şi povestea a fost atât de frumoasã, încât bunicul s-a simţit mai bine. Sau poate nu era povestea frumoasã, poate doar era spusã cu multã iubire, dar şi-a fãcut efectul. Era o poveste deosebitã, o poveste pentru oameni mari. Chiar dacã o puteau înţelege şi unii copii. Toţi s-au mirat de felul în care bãiatul îşi arãta iubirea faţã de bunicul sãu. Mai ales cã l-au dus pe copil şi pe la casele vecinilor bolnavi,iar unora poveştile le alinau durerile”.
Mama şi-a recunoscut prima fiul. Dar a tãcut, l-a lãsat sã povesteascã.
Şi cãlãtorul a povestit cum a fost furat de hoţi, cum a fost dus departe-departe, cum a fost gãsit de pãdurar. A povestit cum a crescut şi cum a pornit la drum în cãutarea pãrinţilor sãi.
- „Şi, când zãcea bolnav într-o casã de la poalele munţilor, un copil i-a spus o poveste. Şi a recunoscut în ea povestea pe care, mic fiind, i-o spusese bunicului sãu. A doua zi a pornit la drum şi, spre searã, a ajuns la casa pãrinţilor sãi…
- Adicã la casa noastrã, zise tatãl, ridicându-se singur din pat ca sã îşi îmbrãţişeze bãiatul.
- La casa noastrã, zise cãlãtorul, întinzând un braţ spre tatãl sãu şi al doilea spre mama sa. La casa din satul poveştilor pentru oameni mari, zise. Apoi îi dãdurã lacrimile.
Mare bucurie a fost atunci în sufletele lor. A fost o sãrbãtoare pentru tot satul. Bucurându-se de întoarcerea fiului sãu, tatãl s-a pus pe picioare. A avut o bãtrâneţe seninã, alãturi de soţia sa. Şi, ori de câte ori boala se apropia de ei, fiul lor cel mic le spunea o poveste şi boala pleca din casa lor… Aşa cã poate mai trãiesc şi astãzi, dacã sacul cu poveşti al fiului lor nu s-a terminat…”.
- Frumoasã poveste, mãmico, zise bãiatul. Dar cam scurtã.
- Acum culcã-te. Disearã o sã îţi spun una mai lungã…
Mama plecã din camera copilului. Se întoarse dupã câteva minute, sã vadã dacã somnul îl biruise pe bãiat. Îl gãsi stând în pat, cu mâinile sprijinite de bãrbie.
- Ce faci, voinice? Nu dormi?
- Nu, nu dorm. Somnul mi-a trecut de tot. Mã gândesc, mã tot gândesc la o poveste nouã, frumoasã, pe care sã i-o spun bunicii, sã vãd dacã se va simţi mai bine. Îmi pare tare rãu cã e bolnavã.
- Te gândeşti sã îi spui o poveste? O sã îţi spun ceva care o sã te bucure. Atunci când te-ai nãscut, bunica era foarte bolnavã. Însã atât de mult s-a bucurat cã ai venit pe lume, încât s-a luptat cu boala şi a învins-o. Şi, atunci când ai împlinit un an, ţi-a scris o felicitare – pe care o vei citi şi tu când o sã mergi la şcoalã. Când o sã înveţi sã citeşti, poate înveţi mai repede…
- Şi ce scrie acolo?
- Ceva foarte important pentru tine. Rãspunsul la frãmântarea asta din cauza cãreia nu poţi dormi acum…
- Ce scrie? Ce scrie?
- „La Mulţi Ani, povestea noastrã frumoasã. La Mulţi Ani!”
- Adicã, eu sunt povestea bunicilor?
- Da, a lor şi a noastrã. Şi trebuie ca viaţa ta sã fie o nouã paginã din aceastã poveste.
- O nouã paginã? Înseamnã cã o sã fie o poveste lungã, spuse copilul, luându-şi mama în braţe…"
- De ce plângi, bunicuţule? l-a întrebat copilul.
Bunicul nu i-a rãspuns. A început sã plângã şi mai tare.
- De ce plângi? Te simţi rãu? Te doare tare?
Bunicul a dat din cap, aprobator.
- Cu ce sã te ajut?
- Nu ai cu ce, spuse bunicul.
Copilul se gândi cum ar putea sã îl ajute.
- Uite, pânã vin mama şi tata, o sã stau aici, lângã tine. Nu te las singur. O sã îţi spun poveşti, cum îmi spui tu mie când sunt bolnav.
Şi copilul încercã sã spunã o poveste. Dar era prea trist ca sã spunã poveşti pe care le auzise tot de la bunicul lui.
- Iartã-mã, bunicule, nu ţi-o spun pe asta, cã o ştii. O sã îţi spun alta.
Şi povestea începu…”
- Ce poveste i-a zis, mãmico?
- Nu ştiu. Dar povestea era atât de frumoasã, încât bunicului i-au trecut durerile ascultând-o. În ziua urmãtoare, bunicul s-a simţit rãu din nou. Dar nepotul a început o altã poveste, iar povestea era ca un leac care alunga durerea. Din mintea copilului ieşeau poveşti frumoase, care nu semãnau cu alte poveşti. Erau poveşti pentru oameni mari… Dupã ce au vãzut cât de mult îl ajutau pe bunic poveştile copilului, au încercat sã vadã dacã leacul e bun şi pentru alţi bolnavi. L-au dus pe copil la alţi bolnavi şi pe unii poveştile îi vindecau, altora le alinau durerile, iar asupra unora nu aveau nicio putere.
Într-o zi, prin satul acela au trecut patru hoţi. Auzind despre copil, s-au gândit cã ar putea sã scoatã mulţi bani de pe urma lui. Aşa cã, într-o dupã-masã, au reuşit sã punã mâna pe copil şi au fugit cu el departe, departe.
Dupã câteva sãptãmini de mers, pe drum, unul din hoţi s-a îmbolnãvit şi l-au pus pe copil sã îi spunã o poveste. Copilul, mai de fricã, mai din milã, s-a apucat sã povesteascã. Dar durerea bolnavului nu s-a micşorat. Chiar şi ceilalţi au început sã se simtã rãu şi i-au cerut copilului sã tacã. În ziua care a urmat, au mai încercat o datã. Dar iarãşi s-au simţit rãu şi ceilalţi, aşa cã nu l-au mai lãsat pe copil sã vorbeascã. Le era din ce în ce mai rãu şi s-au gândit cã poate sunt pedepsiţi de Dumnezeu pentru fapta lor. Dar lãcomia era prea mare, aşa cã nu au vrut sã facã ce trebuia. Au încercat atunci sã facã bani de pe urma copilului. L-au pus sã spunã poveşti, dar poveştile nu ajutau pe nimeni. Bolnavii rãmâneau la fel de bolnavi. De vinã era copilul – inima lui era frãmântatã de dorinţa de a-şi vedea pãrinţii şi bunicii.
Într-o zi, supãraţi şi plictisiţi, hoţii s-au hotãrât sã îl pãrãseascã pe copil în pãdure. Le era fricã sã îl omoare cu mâinile lor, ca nu cumva sã se îmbolnãveascã. Copilul nu a stat singur multã vreme, pentru cã pãdurarul l-a gãsit şi l-a dus la casa sa. Numai cã nu vorbeau aceeaşi limbã… A trecut multã vreme pânã ce copilul a învãţat limba pãdurarului. Pânã sã o înveţe, a uitat propria limbã. Pentru cã acolo, în pãdure, nu era decât el cu pãdurarul şi nu mai avea cu cine sã mai vorbeascã. A uitat şi numele satului sãu, aşa cã nu ştia în ce direcţie ar fi trebuit sã o apuce ca sã îşi regãseascã familia.
A stat lângã pãdurar câţiva ani, dar pânã la urmã iubirea de pãrinţi l-a biruit. Aşa cã a plecat la întâmplare, hotãrât sã colinde lumea întreagã pânã îi va gãsi. Şi a plecat. A mers din sat în sat, cumpãrându-şi mâncare cu banii pe care îi primise de la pãdurar. Era din ce în ce mai trist, se gândea cã merge într-o direcţie greşitã, dar era hotãrât sã meargã pânã la sfârşitul vieţii sale.
Odatã a mers câteva zile fãrã sã afle nici un sat în drum. Îi era foarte foame, dar nu avea ce face. În faţa sa era un drum greu – avea de strãbãtut nişte munţi înalţi – şi i s-a fãcut rãu. Tremura de frig, dar voia sã continue drumul. Munţii îi aminteau de copilãria sa. „Munţi sunt în toatã lumea – se gândea –, dar dacã dupã munţii aceştia îmi voi gãsi pãrinţii? Bunicii au murit deja, poate. Dar mãcar pe pãrinţi sã îi gãsesc.” Şi a plecat la drum. Fiind searã, nu şi-a dat seama cã, la o rãspântie, a luat-o înspre munte în loc sã o ia spre satul care era aproape. A mers ce a mers, dar nu dupã multã vreme a cãzut la pãmânt. A zãcut acolo pânã seara. L-au gãsit a doua zi nişte oameni care mergeau sã taie de lemne. L-au pus în cãruţã şi l-au adus în sat. Dupã ce l-au aşezat într-un pat, gazdele l-au lãsat singur în camerã. Au spus cã pleacã dupã doctor. Şi, dupã o vreme, în camera lui… a intrat un copil. Copilul a intrat, cu sfialã, s-a aşezat într-un colţ şi a început sã spunã o poveste.
Cãlãtorul se simţea prea bolnav ca sã aibã stare de poveşti. La început, nici nu era atent la cuvintele copilului. Dar, încet-încet, a început sã plângã. Se simţea la fel de rãu, dar plângea din ce în ce mai tare… Copilul vorbea o limbã pe care el o uitase de mult, din copilãrie. Abia înţelegea povestea.
Copilul a terminat povestea şi s-a ridicat, sfios, pregãtindu-se sã plece, în timp ce gazdele intrau în camerã. Vãzându-i ochii în lacrimi, l-au întrebat dacã se simţea mai bine.
- Da, mã simt mai bine. Dar nu am putut asculta povestea cu atenţie. Pentru cã… pentru cã o ştiu. Am spus-o şi eu, când eram mic, bunicului meu. Vorbea greu, cu mari eforturi, dar bucuros cã auzea din nou limba copilãriei sale…
- E o poveste de peste munţi, din satul poveştilor pentru oamenii mari, îi spuserã gazdele. Puţini din copiii noştri au ajuns pânã acolo. Dar unii au învãţat poveşti foarte frumoase, poveşti care vindecã bolnavii, spuse stãpânul casei.
- Dar nu toţi copiii pot spune poveştile astea, doar copiii care îşi iubesc mult pãrinţii. Puterea poveştii nu stã în poveste, ci în cel care o spune, zise femeia lui. De fapt, dacã ştiţi povestea, înseamnã cã aţi trecut şi dumneavoastrã pe acolo…
Bolnavul se simţea mai bine.
- Vreau sã plec acum, nu mai pot sta, spuse.
- Acum? Nu, mai stai în pat, sã te refaci. Dar poţi pleca mâine dimineaţã, cum rãsare soarele.
Cãlãtorul nu putu sã închidã un ochi toatã noaptea, de emoţie. Ştia cã e aproape de casã, de pãrinţi… Dimineaţa devreme a pornit la drum. A mers pânã la trecãtoare, a traversat munţii şi a ajuns în satul sãu seara târziu. Satul era mai mare, cu multe case noi. Dar nu i-a fost greu sã dea de casa pãrinţilor. A bãtut la poartã. I-a deschis fratele sãu mai mare, care nu l-a recunoscut. A crezut cã e doar un cãlãtor, aşa cã l-a poftit într-o camerã şi i-a adus de mâncare.
- Pãrinţii tãi ce fac, unde sunt?
- Tatãl meu e bolnav şi mama stã lângã el sã îl îngrijeascã. E bolnav de supãrare… Îi e dor de fratele meu mai mic. Am avut un frate care a dispãrut într-o zi de acasã. Unii ziceau cã poate s-a înecat, alţii cã poate a plecat pe munte şi s-a rãtãcit. Alţii spuneau cã l-ar fi luat nişte cãlãtori cu ei. Dar de ce sã fi plecat de acasã? Nu avea nici un motiv. Mai ales cã îi iubea foarte mult pe pãrinţi…
- Am auzit cã în satul ãsta sunt copii care ştiu poveşti frumoase, care alungã bolile.
- Da, sunt, dar tatãl meu are trupul sãnãtos, doar sufletul e trist, spuse fratele cel mare.
- Dacã mã laşi, o sã îi spun şi eu o poveste. O poveste pe care copiii din sat nu o ştiu. O poveste care o sã îl ajute…
- Mã duc sã îl întreb dacã vrea sã te asculte, zise fratele. Nu ştiu însã dacã îl vei putea ajuta cu ceva, cã nici alte poveşti nu l-au ajutat.
- Lasã-mã sã încerc, spuse cãlãtorul.
Intrarã în camera bolnavului.
- Vã rog sã mã iertaţi, dar vreau sã vã spun şi eu o poveste. Povestea mea.
- Spune, spuse bolnavul, vreau sã te ascult.
Cãlãtorul îşi dãdu seama cã tatãl sãu era prea trist ca sã aibã stare de poveşti, dar avea totuşi puterea de a-l asculta pe musafir, pentru cã voia sã fie o gazdã binevoitoare.
„A fost odatã, acum vreo cincizeci de ani, un copil care îşi iubea mult pãrinţii şi bunicii”.
- Ce poveste e asta? întrebã fratele cel mare.
- Lasã-l sã povesteascã, spuse bolnavul, cãruia chipul cãlãtorului i se pãrea cunoscut şi nu îşi aducea aminte unde îl mai vãzuse.
„A fost odatã un copil care îşi iubea mult pãrinţii. Şi bunicii. Atât de mult, încât odatã, când bunicul lui era bolnav, s-a apucat sã îi spunã o poveste pentru a-i alina durerea. Şi povestea a fost atât de frumoasã, încât bunicul s-a simţit mai bine. Sau poate nu era povestea frumoasã, poate doar era spusã cu multã iubire, dar şi-a fãcut efectul. Era o poveste deosebitã, o poveste pentru oameni mari. Chiar dacã o puteau înţelege şi unii copii. Toţi s-au mirat de felul în care bãiatul îşi arãta iubirea faţã de bunicul sãu. Mai ales cã l-au dus pe copil şi pe la casele vecinilor bolnavi,iar unora poveştile le alinau durerile”.
Mama şi-a recunoscut prima fiul. Dar a tãcut, l-a lãsat sã povesteascã.
Şi cãlãtorul a povestit cum a fost furat de hoţi, cum a fost dus departe-departe, cum a fost gãsit de pãdurar. A povestit cum a crescut şi cum a pornit la drum în cãutarea pãrinţilor sãi.
- „Şi, când zãcea bolnav într-o casã de la poalele munţilor, un copil i-a spus o poveste. Şi a recunoscut în ea povestea pe care, mic fiind, i-o spusese bunicului sãu. A doua zi a pornit la drum şi, spre searã, a ajuns la casa pãrinţilor sãi…
- Adicã la casa noastrã, zise tatãl, ridicându-se singur din pat ca sã îşi îmbrãţişeze bãiatul.
- La casa noastrã, zise cãlãtorul, întinzând un braţ spre tatãl sãu şi al doilea spre mama sa. La casa din satul poveştilor pentru oameni mari, zise. Apoi îi dãdurã lacrimile.
Mare bucurie a fost atunci în sufletele lor. A fost o sãrbãtoare pentru tot satul. Bucurându-se de întoarcerea fiului sãu, tatãl s-a pus pe picioare. A avut o bãtrâneţe seninã, alãturi de soţia sa. Şi, ori de câte ori boala se apropia de ei, fiul lor cel mic le spunea o poveste şi boala pleca din casa lor… Aşa cã poate mai trãiesc şi astãzi, dacã sacul cu poveşti al fiului lor nu s-a terminat…”.
- Frumoasã poveste, mãmico, zise bãiatul. Dar cam scurtã.
- Acum culcã-te. Disearã o sã îţi spun una mai lungã…
Mama plecã din camera copilului. Se întoarse dupã câteva minute, sã vadã dacã somnul îl biruise pe bãiat. Îl gãsi stând în pat, cu mâinile sprijinite de bãrbie.
- Ce faci, voinice? Nu dormi?
- Nu, nu dorm. Somnul mi-a trecut de tot. Mã gândesc, mã tot gândesc la o poveste nouã, frumoasã, pe care sã i-o spun bunicii, sã vãd dacã se va simţi mai bine. Îmi pare tare rãu cã e bolnavã.
- Te gândeşti sã îi spui o poveste? O sã îţi spun ceva care o sã te bucure. Atunci când te-ai nãscut, bunica era foarte bolnavã. Însã atât de mult s-a bucurat cã ai venit pe lume, încât s-a luptat cu boala şi a învins-o. Şi, atunci când ai împlinit un an, ţi-a scris o felicitare – pe care o vei citi şi tu când o sã mergi la şcoalã. Când o sã înveţi sã citeşti, poate înveţi mai repede…
- Şi ce scrie acolo?
- Ceva foarte important pentru tine. Rãspunsul la frãmântarea asta din cauza cãreia nu poţi dormi acum…
- Ce scrie? Ce scrie?
- „La Mulţi Ani, povestea noastrã frumoasã. La Mulţi Ani!”
- Adicã, eu sunt povestea bunicilor?
- Da, a lor şi a noastrã. Şi trebuie ca viaţa ta sã fie o nouã paginã din aceastã poveste.
- O nouã paginã? Înseamnã cã o sã fie o poveste lungã, spuse copilul, luându-şi mama în braţe…"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu