marți, 8 februarie 2011

poveste pentru tine

"- Bunico, spune-mi o poveste, te rog…
- O poveste? Dar nu ţi-am mai spus de un an de zile. Doar acum ştii sã citeşti singurã, iubita mea, spuse bunica. Ce, ai terminat şi cartea primitã de Sfântul Nicolae?
- Nu, bunico, dar îmi plac mai mult poveştile spuse de tine. De când am învãţat sã citesc, mama m-a rugat sã te las în pace, sã nu te obosesc, sã citesc singurã. Dar îmi e dor de o poveste spusã de tine…
- Bine, spuse bunica. Vino aici, lângã fotoliu. O sã îţi spun o poveste mai tristã…
- Cum e „Fetiţa cu chibriturile”? Nu-i nimic, îmi place şi aşa.
- Da, cum e „Fetiţa cu chibriturile”… Doar cã pe asta n-a scris-o Andersen. N-a scris-o nimeni…
- „A fost odatã…”
- „ ca niciodatã”, completã nepoţica.
- „Odatã, acum vreo şaizeci de ani, o fetiţã sãracã şi necãjitã. O chema Irina…”
- Ca pe tine, bunico?
- Da, ca pe mine. Sã zicem…
„Mama ei murise când era micã, iar tatãl ei plecase de acasã şi îşi fãcuse o altã familie. Cu altã soţie, alţi copii. Iar Irina fusese crescutã de bunicii ei, de pãrinţii mamei ei. Avusese o copilãrie plinã de lipsuri, dar, cu toate astea, o copilãrie frumoasã. Pentru cã bunicii ei erau oameni credincioşi, oameni buni la suflet, şi aveau grijã ca puţinul pe care îl aveau sã îl foloseascã cu recunoştinţã.
Cele mai frumoase momente în casa lor erau de Paşti şi de Crãciun. Mergeau cu toţii la bisericã… Iar Irina primea de fiecare datã haine noi. Ca semn al faptului cã înnoirea hainelor trebuie sã fie însoţitã de o înnoire sufleteascã. Ce sã spunem? Avea Irina prieteni şi colegi de şcoalã ai cãror pãrinţi erau bogaţi, dar nici unul din ei nu era aşa de fericit ca ea, nici de Paşti, nici de Crãciun. Sãrbãtoarea Paştilor o ducea cu gândul la Învierea morţilor, şi se gândea cã, dacã va duce o viaţã curatã, va trãi în veşnicie împreunã cu mama ei. De Crãciun se gândea cã Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în aceastã lume plinã de rãutate şi de egoism ca sã ne înveţe sã ne iubim, sã ne înveţe cã iubirea e cel mai important lucru din lume…
Irinei îi plãcea sã vorbeascã mult despre lucrurile acestea cu prietena ei Alexandra, fata preotului de la bisericã. Dar cu ceilalţi prieteni nu putea vorbi despre asta. O considerau obsedatã de Bisericã, de Dumnezeu…
Într-un an, cu douã zile înainte de Crãciun, Alexandra o întrebã pe Irina:
- Auzi, dar tu nu ai altã hainã groasã? Cã o sã vinã zãpada… Şi pe asta o porţi de când a început frigul. O sã vorbesc cu mama mea şi ţi-o dau pe a mea, cã am douã, spuse Alexandra.
- Nu, nu e nevoie. Mâine bunicul ia pensia şi primul lucru dupã ce vin de la şcoalã e sã mergem sã îmi ia o hainã nouã. Aşa facem în fiecare an. Azi am fost cu bunica, am cãutat prin magazine şi am gãsit ceva şi frumos şi ieftin.
- Cum ştii… Oricum, abia aştept sã te vãd cu haina nouã.
A doua zi, însã, când veni acasã de la şcoalã - începea vacanţa - , Irina gãsi un bilet în uşã. «Aşteaptã-mã în faţa blocului. O sã vin repede. Bunica…»
«Oare s-a dus sã îmi cumpere haina fãrã mine? Da, asta cred cã s-a întâmplat…», zise Irina în gândul ei. Coborî în faţa blocului şi se aşezã pe o bancã. Îşi scoase cãrţile de şcoalã din ghiozdan şi începu sã citeascã ceva… Dupã o orã, apãru şi bunica. Tristã, cu ochii în lacrimi.
Irina îi sãri în braţe:
- Ce s-a întâmplat? Unde e bunicul?
- Unde sã fie? La spital. I s-a fãcut rãu dupã ce a luat pensia. A venit salvarea şi l-a dus la spital.
- Vreau sã mã duc sã îl vãd.
- O sã mergem disearã. Cã mâine o sã îl opereze şi vrea sã te vadã înainte de operaţie…
- O sã mergem şi o sã îi cânt colinde. Da, o sã îi cânt bunicului, sã se bucure.
Irina uitase de hãinuţa cea nouã. Se gândea doar la bunicul ei. Şi, când bunica i-a spus cã hãinuţa cea nouã va veni mai târziu, cã banii trebuiau daţi doctorului pentru operaţie, Irina nu a spus nimic. Cel mai important pentru ea era sã i se întoarcã bunicul acasã…
Şi seara s-au dus la spital. Bunica a vorbit cu o asistentã şi Irinei i-au dat voie sã cânte. A cântat frumos de tot. Vocea ei curatã rãsuna pe tot etajul. S-au strâns nu numai bolnavii de la alte camere, s-au strâns şi asistentele. A venit chiar şi un doctor, doctorul care urma sã îl opereze pe bunicul Irinei. Toţi au fost impresionaţi. Când Irina a terminat de cântat, s-a mirat vãzând atâţia bolnavi adunaţi în faţa salonului. Când a ajuns cu bunica acasã, i-a pus tot felul de întrebãri despre boalã…
Dar bunica nu avea stare sã vorbeascã cu Irina. Aştepta sã o culce pe fatã, ca sã înceapã rugãciunile pentru sãnãtatea bunicului. S-au rugat puţin amândouã, cum fãceau în fiecare searã când era şi bunicul acasã. Apoi Irina s-a dus în camera ei. Insa nu putea sã doarmã . Stãtea în pat şi se frãmânta. Ba se gândea la bunicul ei, ba se gândea la haina pe care nu mai avea cum sã o primeascã. Şi haina veche îi era cam micã… şi nu prea ţinea de frig. Dar în minte îi tot veneau bolnavii care se adunaserã în faţa salonului.
- Ce bine cã sunt sãnãtoasã… îşi spuse. Eu mâine nu voi primi nici un cadou de la bunici, dar, totuşi, ce bine cã Dumnezeu mã ţine sãnãtoasã. Sunt atâţia bolnavi… Şi atâţia copii bolnavi. Ce-mi dã mie Dumnezeu cadou? Îmi dã sãnãtate. Un cadou fãrã fundiţe, fãrã panglici, dar un cadou frumos…
Irina adormi. Dupã o orã de rugãciune, se culcã şi bunica… La miezul nopţii însã, Irina se sculã brusc. Visase ceva frumos. Aprinse lumina în camerã şi începu sã cotrobãie prin lada cu jucãrii. Gãsi o pungã cu multe panglici, pe care bunica ei, care fusese croitoreasã, nu le mai folosea . Intrã tiptil-tiptil în camera bunicii şi îi lãsã o fundã mare, roşie, cam şifonatã, pe plapumã. Apoi mai fãcu ea ceva treabã cu celelalte panglici şi se culcã.
Dimineaţa, bunica se trezi devreme. Era frãmântatã… Vãzu panglica pe plapumã, dar nu înţelese ce cautã acolo. Cã nu era legatã de nici un dar. Şi… de unde dar? Irina nu avea bani de daruri. Bunica se sculã şi merse în camera fetiţei. O gãsi pe Irina dormind, ţinând strâns în braţe icoana cu Hristos, care stãtea de obicei la capul patului, pe perete.
Irina avea în jurul gleznelor câte o panglicã. La fel în jurul mâinilor, în jurul mijlocului, în jurul gâtului.
Bunica înţelese tot. Şi începu sã lãcrimeze. Funda roşie de pe plapumã era un semn cã bunica era un cadou pentru Irina. Atât de mult îşi iubea Irina bunica, încât o considera un cadou de la Dumnezeu. Ce era cu panglicile de la mâini şi de la picioare? Era o dovadã cã Irina înţelesese cã Dumnezeu poartã grijã de sãnãtatea ei. Şi, într-o vreme frumoasã de iarnã, când prima zãpadã se aşternuse pe strãzi, când atâţia copii zãceau prin spitale, suferind de tot felul de boli, Irina era sãnãtoasã. Şi se bucura cã Dumnezeu i-a fãcut acest dar. Se bucura de sãnãtatea pe care i-o dãruise Dumnezeu. Şi nu mulţi copii au fost la fel de bucuroşi ca Irina anul acela…

- Şi bunicul ei s-a fãcut bine?, întrebã nepoţica.
- Da, operaţia a reuşit. Mai mult încã. Doctorul, care fusese fascinat de colindele cântate de Irina, nu a vrut sã primeascã nici un ban pentru operaţie şi Irina a primit hãinuţa pe care şi-o dorea. Era o hãinuţã specialã, udatã cu lacrimi. Irina a rugat-o pe bunicã sã îi coasã pe cordonul de la hãinuţa cea nouã panglica pe care şi-o legase în noaptea de Crãciun în jurul mijlocului. Ca sã nu uite cã şi hãinuţa era un dar de la Dumnezeu…
- Mi-a plãcut povestea, deşi începutul a fost prea trist, zise nepoţica.
- Şi mie mi-a plãcut, zise bunica. Şi apoi, spuse în şoaptã, ca sã nu fie auzitã de fetiţã: „Cordonul acela îl mai pãstrez şi astãzi…”"

Un comentariu: